lunedì 21 settembre 2015

Cruscando

Quand’era nica mi parìa na stidda... bedda! Tunna tunna! Cch’i trecci...
Rissi: appena crisci addiventa na pocca! E m’addivai.
Puteva pinzari c’arrinisceva d’accussì, cà mancu mi n’addunai e m’arritruvai attipo Epidu, di comu mi cascaru l’occhi. Cà un jonnu, c’avìa u mastru a casa, jù girava pp’i stanzi, ci rissi: Signò mastru, ma quantu ci pari ch’aju a cacari a lei, cà mi fici ddu cessi?!
“No, vossìa, l’autru è sso figghia!”
Me figghia... a commu mi potti asviluppari accussì llaria? C’appoi mancu figghia me jè... cà non ma fa isari giusta mancu quannu m’a suca... SOOOCA! SOOCA, pezzimmedda... cà mancu p’annacarimmilla sì bbona, ccu sta facc’i lappara... calatilla, calatilla st’acedda, capaci ca t’affui e mi levi stu pinzeru e ccu na sborrata sula mi facisti finammente cuntentu..

[dalla finestra un coro di contestatori]

Nos la krüsc nun la vulém! Nos la krüsc nun la vulém!

A sti bastaddi manzoniani d’a ventisettana m’anu a sucari sempri a minchia cu sta lingua nazionali e populari... meddi ca su...

Meeddiii!!! Itavinni a travagghiari! A lingua ha ghiessiri PUUURAAA!!!

mmsettimocielo...